Sonata pentru pian

de Valentin Gheorghiu



An de publicare:
Tipul lucrării: Partitură
Nr. de pagini: 36
Format: 21/29.7 cm


Sonata pentru pian a fost compusă într-o primă formă în anul 1952 şi refăcută ulterior. Din punct de vedere arhitectonic este alcătuită din 4 părţi unitare prin mişcarea ritmică perpetuă.

Prima dintre acestea – Allegro tranquillo – este structurată după tiparul formei de sonată, având la bază două teme fără contrast între ele. Prima dintre acestea, simplă, pastorală, liniştită, apare în diferite ipostaze pe parcursul expoziţiei. Pulsaţia de şaisprezecime este de multe ori rezultatul unui proces de complementare a vocilor generează combinaţii între apropieri, îndepărtări sau întrepătrunderi ale acestora.

Contrastul apare însă odată cu secţiunea dezvoltătoare, moment în care odată cu schimbarea tonalităţii discursul muzical devine mai energic, mai ferm. Compozitorul face apel la o altă paletă dinamică, dar şi la dublaje la octavă sau la spargerea pulsaţiei ritmice în anumite pasaje.

Cea de a doua parte a sonatei – Scherzando, ma tranquillo – surprinde prin caracterul vioi şi plin de fantezie. Compozitorul păstrează aceeaşi pulsaţie de şaisprezecime din prima parte, însă diferenţa o constituie tempo-ul dublu (pătrimea = 152).

Secţiunea este structurată tripartit, iar alcătuirea tematică are la bază un joc al accentelor, o confruntare plină de spiritualitate între accentele ritmice şi cele generate de construcţia frazelor. Expunerile tematice repetate conţin un plus de umor şi fantezie prin inversarea vocilor şi prin alteraţiile surprinzătoare.

Secţiunea mediană aduce fraze contrastante prin aglomerări sau rarefi eri ritmice, odată cu schimbarea tonalităţii.

Partea a III-a – Moderato e semplice – are un caracter nostalgic, invocând atmosfera unei procesiuni. Compozitorul utilizează de data aceasta valori ritmice lungi într-o atmosferă meditativă, subliniatăşi prin termeni precum pesante, lontano, perdendosi.

Punctul culminant al acestei părţi apare în secţiunea mediană, fi ind pregătit de o acumulare de tensiune adusă prin dinamizare ritmicăşi dublaje la octavă. Partea se încheie printr-un proces de diminuare progresivă a tensiunii, într-o „îndepărtare dulce”.

Ultima parte – Allegro molto – este un rondo compus pe un ritm de geampara (7/16). Dinamicăşi plină de strălucire, muzica acestei părţi prezină o alternanţă între momente de disciplină ritmicăşi momente cu schimbări de măsură repetate, un fel de rubato în care muzica pare că refuză încadrarea într-un tipar ritmic prestabilit.

Cele patru părţi ale sonatei reprezintă în acelaşi timp un exemplu de construcţie unitarăşi de diversitate emoţională, trecând prin toate stările – spiritualitate, nostalgie, strălucire. (Roxana Gheorghiu)