Volumul semnat de Ana Diaconu te acaparează și te îndeamnă să-l parcurgi până la final cu aceeași
curiozitate și intensitate a lecturii. Se întrețes mai multe fațete ale unui traseu temporal care a caracterizat
România în perioada comunistă și efectele sale asupra unora din muzicienii grupați generic în diaspora din
Franța celei de a doua jumătăți a secolului XX. Fără urmă de îndoială, autoarea se înscrie pe un nou drum în
muzicologia românească, unul modern, necesar, al cărui scop este înțelegerea justă, matură, echilibrată a
unui trecut nu foarte îndepărtat, în același timp problematic. Subiectul în sine este ofertant, iar calea de
susținere a narațiunii, limpede în aventurosul efort de orientare în labirintul căutărilor.
(Antigona Rădulescu)
Rescrierea istoriei unor perioade totalitare este un drum complicat, sinuos și spinos. Corectarea și
repoziționarea unor lucruri cândva voit denaturate se traduc într-un proces nu doar binevenit, ci și
obligatoriu. Când o astfel de sarcină este asumată de un specialist ale cărui afirmații se bazează pe surse
istorice privite lucid și obiectiv, problema începe să capete limpezime. Cartea Anei Diaconu pleacă întocmai
de pe această poziție: o tânără, dar experimentată cercetătoare se îndreaptă spre o fracțiune din trecutul
muzical românesc nu foarte îndepărtat, pe care caută să o reconstruiască plecând de la diverse dovezi de
arhivă. O lectură captivantă și necesară.
(Oana Andreica)