O teorie semiotică a interpretării muzicale, vol. 1

„Din perspectiva premizei – acceptată ca fiind evident adevărată – că muzica este un limbaj artistic specific, atestat ca atare în mod obiectiv de cultura căreia îi aparţine, am accentuat, în această nouă redactare, în ceea ce priveşte
– dimensiunea gramaticală a limbajului muzical, rolul esenţial ce îi revine – desigur, împreună cu sintaxa muzicală – vocabularului muzical
– dimensiunea semantică a acestui limbaj, importanţa fundamentală pe care o au – solidare cu psihologia muzicală – morala, înţelepciunea sau sacralitatea muzicii.
Într-adevăr, muzicologia de factură mai veche sau mai nouă şi-a orientat cu precădere cercetările, într-o manieră aproape exclusivistă în majoritatea cazurilor, numai asupra sintaxei muzicale, marginalizând sau chiar ignorând problematica cel puţin la fel de importantă a lexicului muzical, adică a acelor unităţi semnificative ale limbajului muzical de lungime minimă ce se situează la frontiera continuă ce desparte universul referenţial autonom al muzicii de acela eteronom al ei.
Am introdus astfel noi concepte în studiul vocabularului cum sunt, de exemplu, enunţurile elementare omogene sau eterogene propriu sau impropriu extinse sau de vocabulare generatoare V0 de natură melodică, ritmică, metrică, armonică, dinamică, timbrală sau motivică, care pot genera, prin transformări corespunzătoare, vocabularele primare V1, secundare V2 sau terţiare V3 ale lexemelor respectiv motivelor elementare sau extinse improprii sau proprii, având aceleaşi naturi.
În ceea ce priveşte dimensiunea semantică, am considerat necesară introducerea unor cupluri antinomice cum sunt, de pildă: speranţă/deznădejde, despătimire/împătimire sau certitudine/îndoială, optimism/pesimism sau sacru/profan, profan/demonic şi altele, care să poată capta – în limitele principial date ale verbalizării – acele stări
psihofiziologice complexe proprii muzicii ce formează universul său referenţial specific, univers căruia o anumită muzicologie aflată sub semnul unui pozitivism orgolios exacerbat, tinde – în pofida realităţii – să îi reducă componenta sa metafizică, adică tocmai aceea care conferă sensul prim şi ultim al existenţei universului în general şi al aceluia muzical în particular.” (Dinu Ciocan)